ARTE MARŢIALE FILIPINEZE
KALI, ARNIS, ESKRIMA
INTRODUCERE
Fenomenul artelor marţiale este din ce în ce mai cunoscut la noi în ţară, iar arte marţiale precum KARATE, AIKIDO, KENDO, WUSHU, KICKBOXING, KEMPO, JU-JUTSU JAPONEZ, TAEKWON – DO, JIU-JITSU BRAZILIAN etc. sunt practicate aproape în toate localităţile mai mari din ţară. Însă o altă artă marţială, în opinia unora, exotică, şi anume KALI, ARNIS, ESKRIMA pare să nu fie atât de cunoscută, mai ales la noi în ţară, din cauză că aceasta a rămas timp de multe secole secretă, ea fiind rezervată doar populaţiei de origine filipineză și diferitelor servicii secrete.
Totuşi, acest secret a fost ţinut până în secolul al XX-lea, când primele elemente de KALI, ARNIS, ESKRIMĂ au început să fie cunoscute şi publicului larg.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE. ETIMOLOGIE
Kali, Arnis, Eskrima reprezintă trei denumiri diferite pentru una şi aceeaşi artă de luptă – arte martiale filipineze. Kali este un termen din sud, Eskrima este din centru, iar Arnis este din nord.
Kali
De unde provine această denumire nu se ştie exact, există doar supoziţii. După teoria lui Dan Inosanto, Kali ar fi apărut ca sinteza dintre Kamot (mână) şi Lihok (mişcare). O altă teorie, pe care o prezintă Tuhon Leo Gaje, este că arta marţială Kali ar fi un prefix a limbii filipineze care ar însemna ceva “deosebit”. “Ka“ este un simbol pentru om, sau viaţă. O altă teorie spune că acest cuvânt provine de la zeiţa războiului Kali. Kali este o denumire folosită îndeosebi în ultimii ani pentru a descrie această artă. A apărut mai cu seamă din considerente comerciale, ea nefiind prea folosită în Filipine; cu toate acestea, se bucură de o mare popularitate în lume. Mulţi folosesc denumirea de Kali, pentru că Arnis şi Eskrima iau tot mai mult o formă sportivă. Ca şi în alte ramuri de arte marţiale, există şi aici două grupări distincte, una care practică arta filipineză ca artă de autoaparare şi alta care practică doar latura competiţională pentru întreceri sportive. Kali incude, la rândul său, diferite stiluri precum: Ilustrissimo, Fcs Kali, Pekiti-Tirsia Kali, Kalaki System of Kali (Negros), Kaliladra, Kali de Leon ş.a.m.d. Deoarece Eskrima și Arnis sunt derivate din cuvinte de origine spaniolă, preferința pentru Kali poate fi explicată tocmai prin absenţa oricărei influenţe străine și reprezintă o încercare de a păstra autenticitatea unui nume care, în caz contrar, ar fi fost pierdut undeva, în istorie.
Arnis
Această denumire pentru artele marţiale filipineze a luat fiinţă în timpul când spaniolii au colonizat anumite insule din Filipine. Arnis se trage din spaniolă, “arnes de mano”, care înseamnă “scut” sau “mână protectoare”.
Arnis este cel mai recent nume folosit pentru artele filipineze de luptă.
În Filipine există competiţii de luptă atât cu beţe, cât şi forme (demo). Aceste competiţii sunt promovate sub denumirea de Arnis.
Eskrima
Această denumire a artelor filipineze este, comparativ cu Arnis şi Kali, cel mai des întâlnită pe plan internaţional. Acest nume provine din cuvântul spaniol „esgrima“, care înseamnă scrimă. Cuvântul Eskrima indică foarte bine influenţa forţei coloniale spaniole în anumite regiuni din Filipine. Arta filipineză s-a dezvoltat adaptându-se împrejurăriilor. S-a ajuns până acolo încât, pe anumite insule, filipinezii au preluat de la spanioli anumite tehnici, omogenizându-le cu propria lor artă. Din această omogenizare a luat fiinţă, spre exemplu, disciplina Espada y Daga, care este considerată de către mulţi practicanţi ca fiind “Disciplină regească”.
ORIGINILE
Kali, Arnis, Eskrima este o artă marţială de origine filipineză, axată mai mult pe lupta cu arme, dar şi pe lupta cu mâinile goale, proiectări şi luptă la sol. Datorită poziţiei geografice a arhipelagului filipinez, această artă marţială a beneficiat de influenţa tuturor sistemelor de luptă (majore) din Asia de sud-est (diverse şcoli de Kung Fu din sudul Chinei, şcoli de Jujitsu şi Karate din Japonia şi Okinawa, Silat din Indonezia şi Malaezia, Muay Thai din Tailanda, etc.).
Cronici din anul 750 după Hristos menţionează că vechile popoare din insulele Filipine dispuneau de o formă ultra-perfecţionată de luptă cu arme. Ceea ce se știe sigur este că, atunci când spaniolii au debarcat pentru prima dată în Filipine, au văzut o artă marțială bazată pe arme deja dezvoltate şi practicate de localnici.
Concret nu se ştie când a apărut, dar în 1521, spaniolii au avut mari probleme cu luptătorii locali care erau experţi în folosirea beţelor şi cuţitelor.
Prima şi cea mai celebră victimă a fost însuşi exploratorul portughez Fernando Magellan, care, în timpul călătoriei sale în jurul lumii, a poposit în Filipine, unde, în încercarea sa de a-i creştina forţat pe băştinaşii din insula Mactan, a fost mai mult decât prost inspirat. Astfel, în data de 28 aprilie 1521, aceştia în frunte cu şeful insulei, rajahul Lapulapu, l-au înfruntat pe Magellan şi i-au măcelărit armata, neimpresionaţi de soldaţii îmbrăcaţi în armuri strălucitoare şi înarmaţi cu “săbii toledo”. Rezultatul a fost unul tragic, deoarece faimosul explorator şi-a pierdut piciorul drept, apoi capul.
Totuşi, invadatorii spanioli au reuşit să-i supună până la urmă pe filipinezi abia când au folosit armele de foc. Dupa ce colonizarea spaniolă s-a consolidat, cuceritorii au interzis învăţarea şi predarea artei, însă a continuat să fie învăţată pe ascuns şi în secret. Spre disperarea lor, spaniolii s-au trezit că sunt permanent hărţuiţi de tacticile de gherilă ale piraţilor din tribul Moro, din sudul arhipelagului. Contextul astfel generat i-a determinat să apeleze la ajutorul populaţiei băştinaşe pentru a proteja graniţele teritoriului ocupat, fapt ce a condus la necesitatea de a-i instrui pe membrii comunităţilor locale în practicile de luptă cu sabia. Acesta este practic şi momentul în care filipinezii au intrat în contact cu tehnicile marţiale europene, spaniolii fiind de altfel recunoscuţi pentru abilităţile lor de spadasini. Filipinezii au ajuns astfel să clădească un sistem specific de luptă, rezultat dintr-un melanj de arte marţiale indigene, sud-est asiatice şi scrimă europeană. Practic, putem spune că a avut loc un schimb de experienţă între practicanţii de arte marţiale filipineze şi ocupanţii spanioli, la tehnici care a dus la imbinarea acestui sistem de lupta cunoscut sub titulatura de Eskrima, Arnis, Arnis de Mano fiind termini de provenienta spaniola. Kali fiind o alta denumire pentru artele martiale filipineze.
Rând pe rând, toţi invadatorii Filipinelor s-au lovit de periculoşii luptători filipinezi care, înarmaţi doar cu beţe şi cuţite, au provocat mari pierderi trupelor de ocupaţie, printre aceştia numărându-se şi americanii, în urma câştigării războiului hispano-american. Filipinezii, în urma acestui eveniment, au crezut că vor obţine independenţa, dar s-au înşelat; insulele erau mult prea importante din punct de vedere strategic, aşa că americanii le-au luat locul spaniolilor. Cu toate că filipinezii aveau nişte stăpâni binevoitori, teribilii indigeni Morro nu s-au supus. Tehnicile lor fioroase de luptă, care foloseau cele două beţe scurte şi cuţitele ,,bolo” au provocat mari pierderi trupelor de infanterie marină americane, care ocupau ţara.
În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost rândul japonezilor să simtă muşcătura artelor marţiale filipineze. Membrii triburilor s-au alăturat militarilor americani luptând cu beţele şi cuţitele lor împotriva trupelor japoneze de ocupaţie. După război, mulţi filipinezi au emigrat în Statele Unite. Odată cu sosirea lor, au pătruns şi artele marţiale filipineze, în special Arnis de Mano. Cei mai mulţi emigranţi s-au stabilit în Hawaii şi California.
Tehnici de Kali, Arnis, Eskrima au fost prezentate pentru prima dată publicului larg de către Bruce Lee şi elevul sau, Dan Inosanto. Practicând şi această artă marţială, acesta din urmă a fost şi cel care a mediatizat-o cel mai mult.
Dedicat întru totul artelor marţiale, Dan Inosanto a avut un progres fantastic, având, de asemenea, şi cel mai mare grad acordat de Bruce Lee, iar contribuţia sa la popularizarea artelor marţiale filipineze a fost şi este enormă. Într-o vreme în care cei ce aveau cunoştinţe despre Kali, Arnis, Eskrima erau doar filipinezi sau cunoscuţi ai acestora, apariţia lui Dan Inosanto pe marele ecran alături de Bruce Lee în filmul ,,Jocul Morţii” şi practicând o artă marţială nemaivăzută până atunci a deschis interesul publicului larg pentru această extraordinară artă marţială. Astfel, Kali, Arnis, Eskrima devine cunoscută lumii întregi. Acestă artă marţială a mai fost prezentată publicului mare sub denumirea de Arnis, cu ocazia jocurilor asiatice de sud-est, în 1991 şi în 2005, iar în 2010 Arnis a fost denumită de către Gloria Macapagal-Arroyo ca sport naţional oficial, care acum este predat în toate şcolile din Filipine.
Geografic în Filipine sunt 7100 de insule. Fiecare are dialectul ei şi propriile stiluri de luptă. Deşi stilurile nu sunt unite într-o federaţie, Federaţia Internaţională de Arte Marţiale organizează o întâlnire anuală ce durează o săptămână, cu mari maeştrii care îşi împărtăşesc pasiunea pentru artele marţiale filipineze străinilor care vor să înveţe.
ARMELE ÎN ARTELE MARŢIALE FILIPINEZE
Kali, Arnis, Eskrima sunt artele marţiale cu cel mai larg spectru de expresie în ceea ce priveşte lupta cu armele albe. Acesta este, de fapt, şi punctul de plecare al acestei arte marţiale filipineze.
Arma este considerată ca o prelungire a corpului şi, odată cu stăpânirea mişcărilor, arma nu va mai fi percepută ca un corp străin.
În Kali, Arnis, Eskrima se utilizează un bogat arsenal: bastoane (beţe) de diferite dimensiuni, folosite în pereche sau singure, cuţite de diferite mărimi, macete etc. Un aspect important al acestei arte marţiale este acela că orice obiect din mediul înconjurător se poate transforma într-o armă cu efect devastator.
Arme de impact
Bastonul (băţul) este una din cele mai vechi arme utilizate de om, în afară de pietre şi oase de animal. Această armă a devenit destul de faimoasă în artele marţiale filipineze, reprezentând chiar baza acestora, fiind şi prima armă care se învaţă, de la care se continuă studiul cu celelalte arme. Mânuit de un luptător, bastonul poate fi atât armă de atac, cât și scut de apărare. Ținut într-un anumit fel, bastonul poate respinge atacurile adversarului sau poate fi folosit drept levier (pârghie) pentru doborârea acestuia. În ciuda aspectului simplu, bastonul poate fi un oponent veritabil dacă este folosit corespunzător, însă poate fi folosit și în situații care nu presupun un agresor (spargerea geamurilor în caz de urgență, deschiderea unui vehicul etc.).
Bastoanele (celebrele beţe filipineze), care s-au impus sub denumirea de beţe filipineze, sau beţele de luptă Kali (respectiv Arnis sau Eskrima) sunt realizate din trestie de Filipine, lemn forte uşor, însă extrem de rezistent. Lemnul cel mai des folosit pentru realizarea bastoanelor e cel din ratan trecut prin foc. Avantajul lui este ca acest tip de lemn se desface, dar nu se rupe. Există ratan bun şi mai puţin bun. Cu cât are mai multe noduri, cu atât are o calitate mai bună şi e mai rezistent la impact.
Armele clasice de antrenament sunt bețe din trestie, lungi cât brațul practicantului. Unele şcoli preferă bețe de o anumită lungime, în timp ce altele învață elevul tehnici potrivite pentru mai multe mărimi ale bețelor. Putem întâlni în sălile de antrenament și bețe din esență tare (lemn de molave sau kamagong, arbori filipinezi), lemnul fiind ars și întărit suplimentar.
Bețele folosite în luptele Arnis sunt, de obicei, din lemn esență tare sau trestie, cu lungimea ce poate varia între 60 şi 70 cm și cu diametru de 2 cm. Lungimea bețelor poate fi cuprinsă însă şi între 30 și 220 cm, iar lemnul clasic poate fi înlocuit cu aluminiu și alte metale sau cu plastic special, rezistent la impact.
Școlile din America de Nord și Europa preferă să își antreneze elevii cu bețe din trestie căptușite, pentru mai multă protecție la antrenamente, iar practicanții pot purta suplimentar căști și apărătoare pentru antebrațe.
Bețele Eskrima își arată adevărata valoare ca armă în lupte. Elevul se antrenează inițial cu bețe și mai apoi, după ce stăpânește foarte bine tehnica, începe să lupte cu mâinile goale.
Bastoanele pot fi întâlnite în mai multe variante, cele mai comune fiind bastoanele telescopice și bastonul cu mâner lateral. Bastonul mai poate fi şi din lemn, plastic sau metal.
Ca armă de luptă nonletală, bastonul este folosit de poliție și personalul de securitate doar în situații speciale, pentru apărare şi imobilizarea atacatorului.
Dulo Dulo (Palm Stick)
Este o bucată scurta de lemn, cu ambele părţi ascuţite (la vârf), cioplit de obicei din lemn de kamagong, o esenţă foarte tare de lemn negru.Aceasta armă este incredibilă dacă ti-ai însuşit lupta de la mică distanţă. Această armă seamănă foarte mult cu arma japoneză ,,kubotan”.
Cocuchillo
Este o armă atipică din Filipine din regiunea Isabela. Cocuchillo este un baston cu o mică lamă la capăt perpendiculară pe acesta. La antrenamente lama este inlocuită cu o bucată mică de lemn, pentru a reduce riscul de accidentare sau tăiere. Ca formă, seamăna cu tonfa japoneză.
Arme flexibile
Balatinga
Este o bilă de oţel legată de o frânghie ce măsoară aproximativ 80 cm. Fiindcă luptele se dau la diferite distanţe, îţi poţi înfăşura frânghia pe mână, ca să loveşti eficient când te apropii. În realitate nu loveşti arma, fie că este bason,cuţit, sabie etc. ci încheietura atacatorului.
Sarong
Este o lungime de material sau ţesătură care se înfăşoară în jurul taliei purtate de bărbaţi şi femei în mare parte în Indonezia şi Malaiezia, dar şi în alte zone din Asia de Sud-Est. În artele marţiale filipineze, indoneziene şi malaeziene sarongul este folosit şi ca armă. De asemenea se pot efectua tehnici similare sarongului folosind o bandana sau un fular.
Alte arme flexibile: bici, nunchaku, coardă, cablu, tricou.etc.
Arme albe
Cuţitul
Aceasta armă nu cred că are nevoie de prezentare deosebită. Este una din cele mai periculoase, pentru că este uşor de transportat, uşor de ascuns şi de mânuit. În plus, nu necesită antrenament deosebit pentru a învăţa folosirea lui. Necesită, însă, foarte mult timp pentru a reuşi contracararea ei în cazul unui atac îndreptat asupra ta. Luptele filipineze cu cuţitul sunt considerate cele mai eficiente dintre artele marţiale din lume.
Balisong
Mulţi dintre cei care studiază Kali şi Eskrima învaţă, la un moment dat, în timpul exerciţiilor, tehnici de folosire a unui cuţit mic de mână, armă cunoscută sub numele de balisong, însemnând ,,cuţitul fluture”. Acest cuţit filipinez are o tradiţie în utilizare de cel puţin o mie de ani. Legendele povestesc despre un mare luptător filipinez, iniţiat în arta marţială kali, şi care, fiind înarmat doar cu acest cuţit, ascuţit ca un brici şi care se poate plia, a reuşit să se lupte cu 29 de soldaţi inamici şi să-i omoare pe toţi. Această lamă de cuţit se numeşte în spaniolă veintinueve – douăzeci şi nouă, în memoria acestei fapte extraordinare. Cuţitul a primit denumirea după un barrio din Filipine, numit Balisung. Bali înseamnă „a rupe”, iar sung se traduce prin „corn”. Oamenii din acest oraş sunt consideraţi cei care au inventat acest tip de cuţit ca un corn rupt. Această armă tipic filipineză a apărut în anii ’40, fiind un cuţit de pescuit din regiunea pescărească Batangas.
Acesta a pătruns în Statele Unite odată cu primii muncitori agricoli emigranţi, iar după aceea şi prin soldaţii americani care le-au adus acasă ca suveniruri. Datorită sunetului sec făcut de cuţit atunci când este deschis, copiii filipino-americani care au apărut în generaţia următoare l-au comparat cu un fluture care-şi bate aripile şi aşa a primit numele de cuţitul fluture. O altă explicaţie a numelui, care pare a fi ceva mai realistă decât comparaţia cu sunetul aripilor de fluture care fâlfâie, este că, atunci când este pe jumătate deschis, acest cuţit seamănă cu aripile unui fluture în zbor.
Balisong în zilele noastre
Cuţitul fluture are două mânere care, atunci când sunt strânse, acoperă complet lama; în acest fel nici nu mai este nevoie de vreo teacă. Cuţitul se deschide dintr-o smucitură executată din încheietura mâinii, mânerele ducându-se în direcţia opusă, putând fi ţinute strâns în mână. Cunoscătorii artelor marţiale au apreciat imediat această armă. Acum cuţitul este protejat de către un patent al lui Les de Asis, iar numele de Balisong a fost înregistrat în mod oficial.
Karambit sau kerambit
Este un cuţit mic de mână, cu lama curbată, provenind din Asia de Sud, în special din arhipelagul Malav. Chemat karambit în Filipine, este cunoscut ca un kerambit atât în Indonezia şi Malaezia. Ocazional, este ortografiat greşit în literatura occidentală drept ,,korambit”. Aşa cum, demonstrat prin rădăcinile sale etimologice, kerambit îşi are originile în Java şi a fost inspirat de ghearele de feline mari. Mai este numit şi gheara de tigru. Lama este mai curbată pentru a maximiza potenţialul de tăiere şi este folosit îndeosebi în atacuri împotriva degetelor, încheieturilor mâinii, cefei, capului, gâtului, zonei inghinale, genunchilor şi tendonului lui Ahile. Arma este ţinută prin inserarea degetului arătător în gaura din partea de sus a mânerului, iar acest lucru îi conferă o eficienţă foarte bună, fiind foarte dificil de dezarmat.
Săbiile – au mai multe forme şi mărimi. Printre acestea, enumerăm cateva:
Kampilan
Pinuti
Kris
Ginunting
Barong
Bolo
Panantukan (box filipinez) sau Mano-Mano(în spaniolă)
Este o luptă cu mâinile goale. Termenul de Panantukan îşi are rădacina în cuvântul suntok (lovitură) sau Suntukan (luptă) din limba tagalog. Panantukan înseamnă „acolo, unde loveşte“. Termenul nu etichetează o artă marţială specifică în Filipine, ci descrie mai degrabă o bătaie/ luptă. Înainte ca insula Luzon din Filipine să fie colonizată, Maharlika denumiţi şi Pendekar, membrii unei clase de războinici Tagalog, trebuiau să stăpânească şi tehnici de luptă corp la corp. Astfel ei au dezvoltat şi perfecţionat acest stil de luptă cunoscut astazi sub numele de box-filipinez (Panantukan). Stilul de luptă de stradă include în mare parte lovituri de pumn, cot, cap şi umar, cât si tehnici de dezechilibrare a oponentului, tehnici de genunchi şi de picior la zona inferioară a corpului. În Panantukan se preferă mai mult eschivele şi preluarea mişcării unui atac decât blocajele. Acest stil a devenit mai târziu un component al artelor marţiale filipineze din zona Visayas. Alte grupuri au dezvoltat technicile de picior, mâinile folosindu-le doar pentru apărare, acest stil de lupta fiind numit Pananjakman.
Mulţi instructori predau Panantukan sau Pananjakman ca artă marţială distinctă de altele, dar în Filipine ele au devenit o parte integră a artei Eskrima.
Panantukan nu este un sport. Nu a fost creat pentru a se supune regulamentelor sportiv-competitionale. Este un stil “murdar” de lupta de strada.
Miscarile care au ca scop imobilizarea ligamentelor în sensul de a le scoate din funcţiune pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp şi se numesc Gunting (foarfeca).
Panantunkan se axează mult pe atacul asupra centrilor nervosi, asupra structurii osoaslor, a muşchilor pentru a scoate armele naturale (maini si picioare) din funcţiune.
Panantukan se foloseste şi de tehnici Dumog (grappling) in scopul de a pune adversarul intr-o pozitie dezavantajoasa si vulnerabila.
În arta filipineză se pune mare accent pe unghiul de atac, deci deplasarile au un rol foarte important. Se cauta întotdeauna unghiul cel mai favorabil pentru a putea lovi nestingherit dar totodata să ofere protecţie. Atacurile combinate sunt extrem de diversificate încât apărarea adversarului este aproape imposibilă. Se folosesc şi lovituri gen “half-beats” în mijlocul desfaşurării unei acţiuni care au rolul de a-l dezorienta pe adversar, sau de a pregăti calea unor lovituri puternice. Coordonarea atacurilor cu piciorul în zona inferioară cu atacurile de braţ este de asemenea ceva tipic în Panantukan.
EFICIENŢA
Eficacitatea reprezintă un aspect extrem de important atunci când siguranţa proprie sau a celor dragi depinde de punerea în practică a tehnicilor învăţate la antrenament. Artele marţiale filipineze Kali,Arnis,Eskrima reprezintă o metodă completă de luptă. Spun completă deoarece, dincolo de preponderenţa tehnicilor de luptă cu armele, există şi tehnici cu mâinile goale aşa cum am menţionat mai sus, cunoscute sub denumirea Panantukan (Box filipinez), mano-mano, pangamut/pangamot precum şi Dumog (sau Buno), acesta fiind termenul filipinez folosit pentru proiectări (tehnici asemănătoare judo-ului şi jiu-jitsului) şi luptă la sol. Dumog se împarte în: lupta (trânta) din picioare (Agaw Patid Buno) şi lupta la sol (Musag Dumog).
În ceea ce priveşte armele, se învaţă tehnici de luptă cu un baston (Solo Baston), două bastoane (Double Baston), cuţit (Daga), sabie (Espada), sabie şi cuţit (Espada y Daga). Deci, este sistemul complet de arte marţiale.
O caracteristică specială a acestei arte marţiale filipineze este faptul că mai întâi sunt predate tehnicile de arme şi apoi cele cu mâinile goale. În Kali, Arnis, Eskrima se presupune întotdeauna că atacatorul ar deţine o armă, chiar dacă nu poate fi văzută încă de la început.
Având în vedere frecvenţa atacurilor piraţilor moro asupra populaţiei băştinaşe, nimeni nu avea luxul de a aştepta 10 ani pentru a învăţa acest stil de luptă. Din punct de vedere al filozofiei de predare, trebuie subliniată maxima ,,învaţă repede pentru a supravieţui”. Predarea tehnicilor începea cu armele pentru simplul fapt că aceşti piraţi veneau forte bine înarmaţi. Ideea de bază era de a supravieţui şi de a ucide cât mai mulţi piraţi. Practicanţii aveau libertatea de a interpreta în mod personal tehnicile de luptă. Nu există aici rigiditatea tehnicilor şi a interpretării care există în alte arte marţiale orientale.
În artele marţiale filipineze înveţi cum să-ţi controlezi adversarul în propriul teritoriu, importanţa timpului de reacţie, analiza pericolului şi ce puncte de presiune trebuie atacate pentru a scoate definitiv oponentul din luptă. De asemenea, vine cu soluţii împotriva unor situaţii de agresiune pe care le poţi întâlni pe stradă, acolo unde adversarul mereu va juca murdar şi va încerca să câştige cu orice preţ. Aici nu există niciun fel de regului, deci loviturile la încheieturi, în ochi,urechi sau în orice zonă sensibilăa corpului uman sunt admise.
Tehnicile de cuţit sunt tehnici pentru care aceste arte marţiale au devenit faimoase de-a lungul timpului, mai ales tehnicile de apărare împotriva cuţitului.
Una dintre cele mai spectaculoase forme de antrenament este aceea în care practicanţii lovesc, blochează, apoi contraatacă în cea mai apropiată sau expusă zonă, toate mişcările fiind într-o continuitate suplă şi fără ruperi bruşte de ritm, fapt ce duce la dezvoltarea reflexelor, la controlul respiraţiei şi la atenuarea fricii instinctive de cuţit. Tipul acesta de antrenament este cel mai apropiat de lupta reală şi se exersează în combinaţii deosebite, cum ar fi: baston contra cuţit, macetă contra baston, sabie şi cuţit contra baston lung, sau – numai pentru luptători foarte avansaţi – lupta cu mâinile goale contra unui adversar înarmat.
Sesiunile de antrenament sunt foarte solicitante, mulţi practicanţi au antebraţele acoperite de lovituri şi vânătăi, deoarece este o artă marţială care îţi construieşte un corp puternic, un caracter pe măsură, o sănătate de fier si îţi dă curajul de a face faţă unei situaţii reale de luptă. Aici nu există cavalerism sau idei de genul să îi dai o a doua şansă adversarului. Într-o luptă, oricine poate scoate un cuţit şi datele problemei se schimbă radical, înfrângerea însemnând de obicei moartea sau rănirea gravă. Nu există moralitate într-o luptă adevărată, imorală este doar pierderea ei, spune o altă maximă a folclorului local.
Mişcările, fie cu arme sau fără, sunt foarte cursive şi fluente, caracterizate printr-o mare mobilitate şi sunt orientate către lupta reală chiar de la primele mişcări. Faptul că tehnicile din timpul antrenamentului sunt identice cu cele din momentul luptei face ca eficacitatea marţială să crească.
Dacă te antrenezi într-un fel şi lupţi în alt fel, sigur vei avea probleme, trebuie să te antrenezi în ideea că fiecare tehnică executată îţi poate aduce moartea sau viaţa. Într-o luptă cu cuţitul, nu poţi să spui “Şi ce dacă? Nu mor dintr-o lovitură”. Atunci când eşti agresat cu un cuţit pe stradă, vei înţelege brusc că lucrurile nu mai sunt ca la antrenament, unde partenerul te protejează, iar în cazul în care antrenamentul are ca scop apărarea împotriva cuţitului, cuţitul nu este din cauciuc şi nu îţi face nici un rău. Cuţitul este foarte real, iar cel ce îl mânuieşte nu are niciun gând să te protejeze, ci din contră, când lupta ajunge la un asemenea punct, ne putem gândi că viaţa chiar ne este serios ameninţată.
Atunci nu mai există a doua şansă!!!
Astfel, practicantul de Kali, Arnis, Eskrimă se pregăteşte încă din timpul antrenamentului să facă faţă unei situaţii reale, în care nu există locul întâi şi locul doi, există doar învingător şi victimă.
Din aceste motive, actualmente, această artă este din ce în ce mai căutată şi mai apreciată, iar acest lucru se datoreză puternicului său caracter real în ceea ce priveşte lupta.
Dincolo de soliditatea principiilor pe care se bazează, ori de multitudinea de tehnici pe care le înglobează şi care acoperă întreaga gamă de situaţii în care se petrece o luptă (arme, mână goală, luptă la sol etc.), eficienţa acestui sistem de arte marţiale derivă din capacitatea extraordinară de adaptabilitate la mediul înconjurător şi la vremurile aflate în perpetuă schimbare. Kali, Arnis, Eskrima este un organism viu care continuă să evolueze şi să adopte metodele cele mai eficiente prin care un om poate supravieţui unui potenţial conflict, axându-se, cu precădere, pe siguranţa practicantului. Acesta este şi motivul pentru care forţe militare şi poliţieneşti sau servicii secrete din întreaga lume (Filipine, Statele Unite ale Americii, India, Marea Britanie, Germania, Australia, Rusia etc.) au ales să-şi antreneze trupele speciale şi antitero în acest sistem de luptă.
Ca o concluzie, aş spune că sistemele de luptă filipineze reuşesc cu succes să îmbine tradiţiile marţiale familiale cu eficienţa răspunsului în cadrul unui conflict, fie el armat sau nu, fie el petrecut pe stradă, în bar, într-o scară de bloc sau în misiunile de intervenţie ale diverselor trupe speciale sau unităţilor de lupta antiteroristă, cu unul sau mai mulţi adversari, toate acestea în realitatea cotidiană a celui de-al treilea mileniu.
,,Orice ar fi, trăieşte şi învaţă. Importantă nu este destinaţia ci călătoria în sine.”